inca putin si decolam

octombrie 10, 2008

Scrisoarea ce nu ti-am trimis-o niciodata.

Ce altceva suntem noi decat umbre ale pietrelor din care candva ne-am intrupat? Alergam dupa straluciri fantastice in cautarea unei fericiri imaginate de stramosii nostrii candva… doar marionete, nu ne dam seama ca fericirea este insasi viata. Suntem biete musculite ce ne lovim de becul viselor noastre de zii cu zii. Ne ardem incet aripioarele si continuam sa ne lovim de valuri de lumina ireale, de parca durerea ne-ar confirma existenta.

Refuz sa mai prind suferinta in dinti si sa-i simt gustul orb de manie sufocanta. Doar cuvinte… ce le astern pe o foaie de hartie daruita vantului si zarilor de mult. Caut nadirul si ma imaginez un martir al lumii mele. Imi doresc sa-mi umplu ochii cu razele zenitului… din cand in cand… doar pentru a uita ca nadirul nu am sa-l gasesc niciodata. Sunt un val de viata pierduta ce alearga dupa o himera… ca voi toti de altfel… sunt fum. Nu mai sunt.

Nu au existat ganduri ale mele, doar ganduri ale voastre; si eu am devenit voi, precum voi erati dintotdeauna eu. Doresc sa fi putut alege; sa fi putut dormi; sa fi putut visa-uita.

O calatorie spre infinitul sufletului ce a mai ramas din noi… ce ganduri sumbre ma strabat… ce imagini triste imi intuneca privirea. Omul nu e decat un animal ce se hraneste din carnea sentimentelor semenilor lui. Lumea e cruda si lasa in acelasi timp. Te musca si fuge, m-a muscat si a fugit din fata mea, numai pentru a ma musca din nou pe la spate. Si poate o sa am si eu destula rautate in mine sa musc o data lumea… dar oare pot sa musc destul incat sa inghit toata rautatea si tristetea? Nu plange suflete al meu, caci poate vom fi liberi o data, poate o sa fim o data numai noi doi, fara alti demoni insetati de sange si carne care sa ne zgarie oglinda lacrimilor varsate pentru tot… pentru tot.

Iar voi, maini ale mele, ce ati atins aceasta rautate inglobata in ochii lor, obosite sa mai incercati sa ma aparati in zadar, o sa va odihniti o data, cand totul va fi disparut. Impreuna vom sta si ne vom pierde in noi insine… in mine… fara ei sa ne priveasca, fara ei sa ne smulga din gandurile noastre.

Haos e in inimile lor, se cred stapanii a tot ce exista, cand de fapt nu sunt decat biete cadavre ce incearca sa fure viata. Ma ridic impotriva lor, dar stiu ca lupta asta e de mult pierduta, asa cum sunt si eu… pierduta in ei, de altfel. De ce incerc sa fiu diferita, cand toti cei ca mine au pierit in abisul urii lor, blestemandu-se pentru alegerea facuta? Ca sa ajung sa ma blestem si eu? Sa ajung sa-mi smulg carnea trupului si sa sfartec libertatea imaginara a sufletului meu, precum un demon pornit din intuneric sa colecteze cu proprii dinti victimele acestei lumi create de noi?

O sa ma trezesc intr-o zii, fara lacrimi, fara constiinta de sine, doar cu unghiile mele adanc infipte in aceasta inima ce ma conduce impotriva lor… impotriva voastra.

Tacere… alunec pe stanci sterpe de durere impietrita in vocea vantului uscat… goliciune… goliciune a desertaciunii acestei lumi. Luciditatea ma atinge incet pe umerii impovarati de dezamagiri ingropate in pieptul meu, si ma face sa tresar. ”Trezeste-te!” tipa la mine, cu o voce care imi strabate timpanele precum un pumnal. O privesc pierduta… nebunia mi se citeste in ochii sticlosi, in tremurul picioarelor… un zambet sarcastic, un zambet criminal mi se intipareste ingrozitor pe fata… si buzele mormaie neinteles, disperate sa fie auzite, salvate… dar fara speranta. Credeam ca macar speranta putea sa mai ramana langa mine… macar o picatura de timp. Lucidatea tipa in continuare, si tipa, si tipa… iar din timpane imi curge sange cald… cateodata rece… se prelinge pe umeri, incercand sa ii trezeasca… in zadar. Visul e tot ce mi-a mai ramas… si visez spre infinit… fara oprire.. ma afund in visul meu, uitand de tipetele luciditatii, uitand de corpul meu gol, schimonosit de frig, de sangele auzului meu, de umerii impovarati, de ranile ascunse cu grija in suflet si inima.

Nu mi-au mai ramas decat cateva lacrimi. Le pastrez cu grija intr-o cutie, ele sunt amintirea a ceea ce am fost o data, a durerilor nenumarate, dar si a catorva momente de fericire trecatoare. Poate o sa mai am nevoie de ele o data, comoara mea ascunsa, intreaga viata patetica ce mi-a mai ramas nu valoreaza cat ele… umanitatea toata nu poate plati pretul acestor lacrimi. Ceea ce ma face diferita de ei, ma face sa devin victima lor eterna. Zgarii incet cu unghiile o roca, singura prietena destul de puternica incat sa stea langa mine. Uneori ma gandesc ca totusi, daca ar avea picioare, primul lucru pe care l-ar face ar fi sa fuga, oriunde, numai sa fuga de aici, de langa mine. Dar nu acum, acum ma gandesc la altceva, o nebunie, ma gandesc ca poate gandurile mele s-au rasculat impotriva mea, sa ma distruga incet, intr-un mod oribil, dar eroic. Eroic pentru mine, caci nimeni nu va sti vreodata ca am reusit sa dau cu adevarat putere acestor ganduri. Dar de ce ar trebui sa stie cineva?

In aceasta lume, trebuie sa faci orice, numai sa nu le dai de banuit ca stii sa gandesti… ca poti sa gandesti.. e periculos. Poate ca paranoia m-a acaparat, poate ca mintea mea este bolnava si sufera… dar stiu ca ceea ce m-a adus in acest stadiu este faptul ca ei au aflat ca stiu sa gandesc, ca am invatat singura sa gandesc. Si mai presus de orice, ca am dezvoltat sentimente in sufletul meu ce pana de curand statea chircit intr-un colt al trupului. Am trait cu frica faptului ca imi vor rapi spiritul, ca il vor inlocui cu unul gol, sterp, ignorant, sau, si mai rau, ca mi-l vor ucide cu acelasi singe rece cu care ucid tot ce inseamna sentiment. Dar nu, nu au facut asta, tortura e un spectacol mai amuzant pentru ei decat un simplu omor. Izolarea este, in primul rand, o moarte lenta, dar care niciodata nu isi joaca scena finala, iar in al doilea rand, durere. Munti de durere, cratere sapate adanc in trup si suflet, in tot ceea ce inseamna fiinta.

Imi pierd credinta. Imi pierd credinta ca se va sfarsi vreodata viata mea. Aceste mici rani, mereu deschise, ce se holbeaza la mine dintre degetele picioarelor, parca imi ranjesc si imi confirma sentimentele de indepartare si gandurile intunecate, ucigase. Acum ninge. Cum poate oare sa ninga in desertul acesta de amaraciuni? Sau poate doar imi imaginez…. E frig, iar eu strang in palme cativa fulgi. Nu vor sa se topeasca, ma ard, imi cicatrizeaza mainile, incerc sa-i arunc, dar s-au lipit adanc in carne. Ma resemnez. Ce mai conteaza inca o durere trupeasca? De fapt, ce mai conteaza inca o durere? Le-am incercat pe toate… unele persista, infipte adanc in toate viscerele si in toate fragmentele mele de psihic.

Ma bate un gand sa deschid cutia lacrimilor ascunsa in spatele plamanilor uscati. Dar daca si pe acestea le irosesc, cu ce mai raman? Mi-am auzit gandurile cand sopteau intre ele sa ma paraseasca… spuneau ca nu mai suporta izolarea si nebunia mea. Dar ce le da lor dreptul sa ma faca nebuna? Faptul ca se afla in capul meu? Ele sunt doar trecatori catre spiritul meu, iar spiritul meu nu e nebun. Si daca el nu e nebun, nici eu nu sunt. Sau poate ca….? Ba nu! Oricum, nu mai conteaza… totul e vant pierdut in zare acum.

Nu mai ninge, iar ziua e pe terminate… Noaptea imi e frica. Lupii insetati de suflete ies din intuneric, la vanatoare. Dar sufletul meu e tot ce mi-a mai ramas pana la urma. Nu renunt la lupta, caci stiu ca va veni o vreme cand ma voi putea ridica si voi putea porni din nou impotriva lor, sa imi tip corzile vocale in urechile lor putrezite, sa le sfidez privirile. Si voi rupe gatul acestor vulturi plesuvi ce zboara deasupra mea, asteptand sa adorm pentru a ma devora. Dar eu nu dorm niciodata, asta ii uimeste si in acelasi timp ii inversuneaza impotriva mea.

Sfarsitul nu-i aici, si chiar daca speranta m-a parasit, mi-am facut alta noua, din hartie… e usor sa mi-o rupa cineva, sa mi-o distruga, dar voi avea mare grija de ea. Stiu ca daca eu nu voi reusi sa o fac, tu o vei face pentru mine, demonul meu convertit.

Adio? …nu inca. Sper intr-o revedere.

Un comentariu »

  1. [audio src="http://www.teaminvestment.ro/Music/Uriah%20Heep%20-%20Sympathy.mp3" /]
    [audio src="http://www.teaminvestment.ro/Music/Florian%20Pittis%20-%20Ce%20de%20lupi%20ne%20inconjoara.mp3" /]
    am primit un comment la acest post, ce continea linkurile de mai sus… autorul a dorit sa ramana anonim, din motive personale. Ii respect decizia, dar mi-am rezervat dreptul de a „imparti” aceste melodii si cu viitorii eventuali cititori. Multumesc C., imi plac foarte mult. Ma bucur ca aceste cateva ganduri ale mele au reusit sa trezeasca o emotie in sufletul tau. Te mai astept pe blogul nostru

    Comentariu de Evil Bubbles — octombrie 15, 2008 @ 8:10 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: