Tu Capsunico… citind blogul lui BoBo, am dat peste postul asta si asa subit si pe neasteptate, mi-am dat seama ca are el mare dreptate cu ce spune acolo legat de pesimisti:
- In momentul reusitei te bucuri de doua ori mai mult decat cineva care se astepta la un rezultat bun.
Am ajuns la concluzia asta destul de simplu. Adica… eu sunt o pesimista de felul meu, doar ma stii… chiar daca in strafundul fiintei mele intotdeauna sper 😀 Ideea e ca degeaba spera strafundul meu, ca tot timpul rasuna o voce pitigaiata in capsorul blondin ce-mi apartine si-mi stranguleaza saracutul neuron si mi-l sperie cu tot felul de ipoteze „stiintifice” sumbre despre viitorul ce ma ameninta ca vine in vizita. Credeam ca nu-i de bine si ca o sa ajung la un moment dat sa-mi arunc in aer organul gandirii… dar uite ca Bobo mi-a deschis ochisorii adormiti si astfel am inceput sa analizez situatia. Fericirea nambar uan provocata de aceasta revelatie ar fi ca n-am sanse sa devin „emo” (stii cat urac CURentul asta :D), ca stateam cu inima cat un purice ca o sa ma trezesc intr-o dimineata cu o pofta nebuna sa le fac vanzari la aia de la Gillette. Normal ca pana acum n-am putut sa ma gandesc la varianta, cea mai plauzibila de altfel, ca numai un depresiv sau adolescent de tipul „monkey see, monkey do” ar fi in stare sa-si fructifice sansele emo-iste. Deviez un pic si iti pun o intrebare legata de ceea ce tocmai ai aflat despre mine: crezi ca o sa fac vreodata cariera? 😐 Sa stii ca astept un raspuns sincer tu vacuta cu cabina, deci sa nu vi la mine cu ironii si din alea… M-AI INTELES??? Revenind… Si cum eu nu sunt decat o pesimista rautacioasa, inseamna ca right now I am in my safe place 😀
In continuare, draga mea Capsunica, as vrea sa incerc sa-ti gadil striatiile creierasului cu scopul de a-ti provoca o amintire. Deci… te rog sa te intorci in timp, mai precis in luna septembrie a acestui an si si mai precis, in ultima saptamana din aceasta luna, in ziua de marti, candva intre orele 3 si 8 dimineata. Cred ca deja sti despre ce vorbesc 🙂 Placuta amintirea? Nu-i asa ca au fost realmente deosebite acele clipe in care stateam amandoua in bucataria ta cea „fancy”, sudand tigarile, cu ochii umflati cat dovlecii, alb-galbene la fata si simtindu-ne atat corpurile cat si mecanismele gandirii, inerte? Mai tii minte micul nostru concurs? 😀 In acea seara am fost, intr-adevar, „visul oricarui barbat” 😀 Si mai stii tu toate planurile noastre in caz ca s-ar fi intamplat ce era mai rau?… sa fugim din tara fara ca nimeni sa stie, sa mintim cu nerusinare, sa mergem la micutul tau abanos african si tu sa te sacrifici si sa te mariti cu el ca sa putem supravietui pe acele meleaguri necunoscute, sau sa fugim la ceilalti doi abanosi deliciosi africani si sa ne „sacrificam” amandoua pana am fi fost in stare sa ne descurcam singure, sa inchiriem un kamikaze si sa dam cu bomba in cauza celei mai mari crize din viata noastra, sa amenintam, sa imploram, sa facem uz de „varianta finala” si muuuuuuuuuulte altele 😀 Si toate astea cu doar cateva ore inaintea aflarii verdictului care avea sa ne decida soarta si, posibil, viitorul sanatatii noastre mentale. Acea noapte a fost noaptea in care mi-am dat seama ca pesimismul meu poate mai mult, doar ca n-am avut niciodata sansa, pana atunci, sa-l folosesc la putere maxima. Atunci am experimentat latura sado-masochista cu influente maniacale si psihotice a pesimismului care zace in sufletelul meu mic si sfrijit. Despre tine nu pot spune acelasi lucru… tu esti pur si simplu o „miserupista”, neuronii tai stau relaxati la plaja pe malul stang al talamusului si fumeaza in stil jamaican, zburand printre norii de caramel.
Dimineata pe racoare, fara somn si fara soare, tu fumai… eu fumam… amandoua fumam… din pacate nici una dintre noi doua nu fuma in stil jamaican precum muncitorii din fabrica ta de idei, dar tot bine a fost, ca macar am avut ce fuma (oooook… mi-am facut singura pofta de o tigara, in concluzie, bi rait bac 😀 )
Am revenit… doar nu credeai ca scapi asa usor de cosmarul tau de toate zilele ( a se citi EU 🙂 )! Recitind aberatiile total inutile si pe langa subiect pe care le-am scris pana acuma, mi-am dat seama ca am deviat nu mult, ci FOARTE mult de la ceea ce vroiam sa spun de fapt, adica sa demonstrez ca pesimistii se bucura de doua ori mai mult decat cei care se asteapta la un rezultat bun. Povestea ar fi relativ simpla, daca nu as avea eu tendinta enervanta de a o lua pe aratura. Dar stiu ca tu ma intelegi si imi suporti aceste rataciri ale personalitatii mele obsesivo-compulsionala (ce etichetant suna, de parca as fi o evadata de la Zam 😀 ). Iar am deviat, dar de data asta o sa ma opresc si o sa fiu cat se poate de concisa: cred ca iti mai aduci aminte cand, in ziua/noaptea despre care am povestit mai sus, am avut curajul suicidal de a o contacta pe acea persoana cu o autoritate infinita asupra noastra, acea persoana pe care doua individe in situatia noastra tomnatica n-ar fi trebuit in mod normal sa aiba tupeul de a o deranja si nu in ultimul rand, acea persoana care urma sa decida asupra actiunilor noastre viitoare, fara ca macar sa fie constienta de acest lucru. Capsunico, mai ai tu amintirea acelei clipe cand am pus mana pe telefon, la cateva ore dupa discutia noastra de dimineata, cu pesimismul infiltrat in sange si cu mainile si vocea tremurandu-mi? Sau ti-ai refulat-o? Daca e pe asa, atunci nu-i nimic, o sa ti-o aduc eu la suprafata 😀 Am sunat, convinsa fiind ca persoana respectiva n-ar fi avut ce veste buna sa ne dea, ba mai mult, ca ar fi inceput sa ma ia la intrebari cu privire la tupeul nostru fantastic si la sursa care ne-a dat numarul ei de telefon. Tadadadadaaaaaaaaaamm… surprizele au venit pe rand: a vorbit calm, a ascultat tot ce-am spus si n-a avut nici o problema in a-mi oferi informatia de care aveam noi doua nevoie. Insa pesimismul meu n-a incetat aici, caci in timp ce asteptam cu telefonul practic introdus in timpan, pentru a fi sigura ca nu ratez nici un cuvintel, ma gandeam ca momentul cel mai nasol era pe cale sa se „intample”, pentru ca nu mi-as fi imaginat vreodata sa am eu norocul ala fantastic pe care… ei bine, l-am avut! 😀 Si ce am facut eu cand vocea groasa si ragusita mi-a comunicat rezultatul final neasteptat si totusi mult asteptat??? Pana si tu ai incremenit langa mine cand mi-ai vazut reactia. Cel mai grav cred eu ca este, de fapt, ca sunt nevoita sa ma intalnesc cu persoana pe care am sunat-o cel putin o data pe saptamana. De fiecare data cand o vad, am impresia ca ma priveste cu repros si ca e pe cale sa-mi ceara banii ce i-a platit pe spitalizare cand sunetele provocate de corzile mele vocale, dupa ce i-au patruns in organul auditiv, au distrus totul in calea lor. In aceste momente, eu adopt o privire inocenta de copil cu provocari intelectuale la care adaug un zambet tamp pe fetisoara si imi inghiontesc speranta sa-mi dea ganduri pasnice si colorate 😀
Gata Capsunico, deja am ajuns sa ma evervez pe mine de cat am putut sa aberez! Stiu ca blogul nostru se numeste „abureli”, dar ce e mult, e mult 😀 Cuvant de incheiere nu-ti scriu, in caz ca te asteptai la asta 😛 Dar nu m-am putut abtine sa nu-l postez pe Matt. In concluzie, Where the hell is Matt? :
inca putin si decolam 